« indietro
A Est: poesia rumena
Ana Blandiana
Poetessa e prosatrice rumena, Ana Blandiana è voce di primo piano nella letteratura contempo ranea. Nata nel 1942 – il suo vero nome è Otilia Coman –, debutta negli anni ’60 imponendosi tra i giovani scrittori, autori del rinnovamento letterario che fa seguito al periodo della letteratura di partito, e ricavandosi un suo territorio lirico in cui purezza del linguaggio e memoria dei grandi poeti precedenti si incontrano in una poesia dalla cifra stilistica immediatamente riconoscibile.
Alla sua rilevanza artistica si è aggiunto, durante gli anni ’80, un atteggiamento critico nei confronti della dittatura di Ceauşescu grazie a cui è divenuta uno dei simboli dell’opposizione al regime. Negli anni densi e fecondi immediatamente seguiti agli eventi dell’89, ha iniziato a svolgere anche un’intensa attività di ricostruzione civica, cui continua a dedicarsi.
Autrice di numerosi volumi di versi e prosa, tra cui: Persoana întîia plural [Prima persona plurale], 1964, volume di debutto; A treia taină [Il terzo mistero], 1969; Proiecte de trecut [Progetti di passato, novelle fantastiche], 1982; Stea de pradă [Stella predace], 1985; Arhitectura valurilor [L’architettura delle onde], 1990; Cartea albă a lui Arpagic [Il libro bianco di Arpagic, letteratura per l’infanzia], 1998; Refluxul sensurilor [Il riflusso dei sensi], 2004.
Luisa Valmarin
Juan Vespucci, Mappamondo (particolare)
Pe cer
Sul cielo
| Treceau clipe mari zdrențuite pe cer, Mișcând pe zăpadă umbre-abia colorate, Le priveam cum răsar, cum vâslesc și cum pier În lumina din care izvorâseră toate. Vinovate de-a fi doar atît se-oglindeau Înmulțindu-și himera în omătul complice, Ca și cum s-ar scuza că-s preagingașe sau Ca și cum, uluite, ar cerca să explice Veșniciei fiorul împăcat și intens Al făpturii lor lungi, de nor auster. Căci, scăpate istoriei și curate de sens, Treceau clipe mari zdrențuite pe cer. |
Passavan grandi attimi sbrindellati sul cielo, Muovendo sulla neve ombre appena colorate, Li guardavo spuntare, remare e perire Nella luce dalla quale eran tutti sgorgati. Rei d’esser solo tanto si specchiavano Con molteplice chimera sulla complice nevata, Come a scusarsi d’ esser troppo leggiadri O come se, attoniti, provassero a spiegare All’eternità il brivido intenso e pacificato Della loro figura lunga, da nube austera Poiché, sfuggiti alla storia e sgombri di senso, Passavan grandi attimi sbrindellati sul cielo. |
Arhitectura-n mișcare
Architettura in movimento
| Cine și ce ar putea să oprească vreodată Această arhitectură-n mișcare Mereu renăscând și murind, Această mănăstire ce vine spre mine Se-apropie, se umflă, și crește, și iată, Cu bolți și cupole de spumă Ca niște scufe-coroane atârnând, Se aruncă în aer, se-mprăștie lent, se prăvale, Se destramă-ntr-un nor de meduze,și alge, și crabi Și se scurge-n pământ? Cine-ar putea să încremenească odată Mișcarea aceasta prea vie pentru a nu mai muri Și pentru a nu mai renaște prea muritoare, Cine-ar putea să strige valurilor “Stați!” Și apelor să nu mai fie mare, Și-acestei mănăstiri mereu surpată În sine însăși ca într-un ecou Să îi clocească stâlpii-osificați În aerul făcut în juru-i ou? |
Chi e cosa potrebbe mai fermare Quest’architettura in movimento Che sempre rinasce e muore, Questo monastero che viene verso di me Si avvicina, si gonfia e cresce ed ecco, Con volte e cupole di spuma Come cuffie-corone pendenti, Si scaglia nell’aria, si sparpaglia lentamente, rotola giù, Si scompone in una nube di meduse e alghe e granchi E si disperde nella terra? Chi potrebbe impietrire una volta Questo movimento troppo vivo per non morire più E per non rinascer più troppo mortale, Chi potrebbe gridare alle onde “Fermatevi!” E alle acque di non esser più mare, E a questo monastero sempre crollato In se stesso come in un’eco Di covare i pilastri ossificati Nell’aria fatta uovo intorno a lui? |
(da La cules îngeri, 1997) Traduzioni di Luisa Valmarin
¬ top of page
